In dimineata zilei de 21 noiembrie 1990 am tras prima gura de aer, in Bucuresti, si am vrut sa fiu solist. Acum nu sunt deloc departe de acest tel, in schimb, odata cu varsta, au crescut si sperantele.
Intreaga mea familie are o inclinatie spre arta (scris, desen, teatru, arta plastica, muzica). Tatal meu (solist vocal in liceu si, mai apoi, ocupandu-se de colectionarea de viniluri) si sora mea (actrita Anamaria Rogojinschi, 27 de ani), hotarata inca de mica sa devina actrita.
Copil fiind, am trecut printr-o perioada nesigura (nu atat pentru mine, cat pentru cei din jur) agatandu-ma de piese de la Deep Purple sau Led Zeppelin, care imi erau peste puteri sau tehnica, si automat, imi sunau mai slab decat... asteptat. Chiar si asa, l-am avut pe tatal meu care m-a sustinut, spunand ca aude un "ceva" sau un "acel ceva", si asa am continuat sa "oracai" prin casa, in detrimentul vecinilor mei, pana in ziua de azi.
Am avut o copilarie foarte frumoasa in care nu mi-a lipsit nimic. Parintii mei, Florentina (58 de ani, inginer de profesie, pensionata. Nascuta in Bucuresti) si Valentin (60 de ani, medic, lucreaza la Ministerul Sanatatii, departamentul de statistica. Nascut in Buzau) nu ne-au rasfatat, dar ne-au oferit tot ce am avut nevoie, inclusiv suportul necesar pentru a creste in ceea ce faceam.
Intre timp, cochetam cu desenul, scrisul (din care nu m-am oprit) si am fost pasionat de sporturi, din care am incercat destul de multe (gimnastica, atletism, baschet, arte martiale, etc). Am fost un copil energic, ceea ce m-a adus de vreo doua ori aproape de moarte, cea mai memorabila intamplare fiind fractura de la mana stanga, survenita in timpul unui exercitiu de gimnastica esuat, condus in conditii mai putin sigure. Evenimentul a avut loc la varsta de 7 ani, si a fost nevoie sa fiu operat o luna mai tarziu, cand ne-am dat seama ca osul nu se suda corect. La acea operatie, unii spun ca "am murit un pic". Am intrat in stop respirator (nici acum nu stiu ce fel de complicatii au avut loc). Dar pentru mine a fost scurt...am numarat pana la zece si m-am trezit din somn cu imaginea distorsionata a fetei tatalui meu, deasupra.
La varsta (tot) de sapte ani, eram de-a dreptul dezgustat de ce se intampla cu muzica mainstream din Romania si, revoltat impotriva anumitor trupe, m-am apucat sa scriu versuri juvenile, pe care le fredonam cu incredere si le inregistram la casetofon. Acelasi casetofon la care ascultam pana la epuizare albumul "Rubber Soul" de la Beatles, Chris Rea, sau Edgar Winter.
Latura muzicala a explodat abia in liceu, cand tot ce faceam era sa ascult si sa incerc sa reproduc muzica si sa scriu versuri si nu numai
Mi-am cumparat prima chitara din banii de tigari si suc/ bere sau cei de la colindat. Tot atunci m-am inscris la Scoala de Arta la Canto, Muzica Usoara, unde am invatat un pic de teorie muzicala, am invatat sa imi controlez vocea si sa o protejez. In fiecare semestru se organiza un spectacol unde fiecare isi canta piesa, dar in afara de aparitiile in aceste spectacole, si in cele din cadrul liceului, karaoke, sau cateva aparitii in piese de teatru, eu inca nu facusem nimic.
Am decis sa ma inscriu intr-un concurs cu mai multe etape, "Chants, sons sur scene". Ajuns in etapa finala, desfasurata la Baia Mare, sustinut de profesorul meu de Muzica, din liceu, si un coleg alaturi de care am sustinut momentul (el fiind pianist), am reusit sa castigam concursul. Concursul fiind organizat de Guvernul Frantei, prin "Allons en France", locul intai a insemnat 10 zile de workshopuri si vizite, in Paris, Strasbourg sau Versailles.
Eram motivat si pregatit. Dar cu trupa, urma sa aflu, este cu totul altceva. Mi-am postat anuntul pe net, si am asteptat sa fiu contactat, dar am cautat si eu. M-am intalnit cu zeci de trupe, pentru multe nu aveam experienta necesara, altele nu imi erau mie pe plac, sau s-au dovedit a nu fi de viitor. Pana in ziua in care m-a sunat un chitarist cu trecut destul de impresionant, care, dupa ce m-a ascultat cantand, a decis ca merit rabdarea necesara pentru a parcurge pasii spre profesionalism. Cand am auzit ca in plan era un proiect de Beatles reorchestrat, ezitarile mele s-au apropiat de zero.
Doi ani am cantat in trupa Liverpool, alaturi de instrumentisti exceptionali, iar in acesti doi ani mi s-a permis sa evoluez cel mai mult
Incet, au inceput si investitii din partea parintilor, care nu au ezitat sa cumpere microfon, stativ, chitare sau In-ear, ba chiar si un set de congas. Am inceput sa ma joc si cu instrumente de percutie, sa citesc note la un nivel mediu, sa adopt sau sa inteleg un limbaj tehnic. In Romania drumul nostru a fost anevoios. Dupa doi ani, am avut 20-25 de concerte si alte cateva aparitii. Postul de tobosar a fost ocupat, pe rand, de mai multe persoane, dar am avut parte si de alte evenimente care ne-au intarziat progresul. In ciuda acestui fapt, am sustinut concerte reusite, inclusiv la Cinema Patria, in deschidere la Alexandru Andries sau Hard Rock Cafe, unde i-am avut ca invitati pe Dan Helciug si Cornel Ilie.
Am inceput sa ne indreptam atentia catre strainatate si, destul de rapid, am descoperit un festival, tinut in Anglia, chiar in orasul care ne daduse nume: Liverpool
In cluburile in care au cantat The Beatles, Queen, Thin Lizzy, Paul Rodgers sau Adelle urma sa se stranga in jur de 60 de trupe care in fiecare zi, sustineau unul, doua, sau chiar trei gig-uri. Drumul pana in Anglia a fost dificil, mai ales ca la momentul in care am contactat organizatorii festivalului, ni s-a spus ca programul fusese deja facut si nu mai era loc pentru inca o trupa.
Ca raspuns le-au fost trimise doua piese din repertoriul nostru, in interpretarea noastra, si la scurt timp dupa, am primit un mail cu programul NOSTRU de cantari, la "Beatle Week Festival". 9 concerte in 6 zile, a fost un test pana si pentru cei mai experimentati dintre noi, dar am iubit fiecare clipa. Din pacate, mai mult decat reduceri la cazare si intrari la evenimentele din cadrul festivalului, organizarea nu ne-a asigurat nimic. Dupa cateva luni de cautari, un sponsor nu isi facea aparitia, asa ca trupa a luat decizia grea, de a finanta aceasta plecare pe cont propriu. Am luat avionul pana in Londra si, dupa o noapte de asteptat trenul, ne-am urcat spre Liverpool.
Primul concert a fost special. Pentru prima oara, cuvintele pe care le cantam din clasa intai, imi erau cantate inapoi de sute de oameni. La al doilea concert am avut surpriza de a-l primi pe scena pe managerului cluburilor "The Cavern", Bill Heckle, care a tinut un discurs prin care ne-a adus laude la superlativ, si la sfarsitul caruia a cerut unul dintre putinele (sau singurul) bis din festival. In urma celor doua prestatii, s-a dus vorba astfel incat am ajuns sa fim opriti pe strada sau in magazine, in nenumarate randuri, si am avut surpriza placuta de a fi cunoscuti nu numai dupa numele trupei, ci si dupa numele mici.
De la urmatoarele concerte lucrurile s-au schimbat: lumea incepea sa ne caute in program, si unde cantam noi, sala se umplea. Ne stiau piesele dupa cum le cantam noi, nu numai varianta Beatles. Ba chiar, spre uimirea mea totala, au fost cateva momente in care am "gustat" din ceea ce imi doresc sa ajung: au fost cazuri in care oamenii s-au asezat in genunchi in fata noastra, am primit complimente uluitoare de la fani si oficiali sau cazuri in care in timp ce coboram de pe scena, eram inconjurat si lumea vroia doar sa ma atinga, sa imi mangaie parul. Pentru o saptamana, am fost "acolo". Au fost cele mai frumoase clipe din viata mea si vreau sa ajung din nou "acolo".
Mai apoi, intors in Romania, am cantat aproape un an cu o trupa de tribut The Doors, alaturi de care am si compus. Am avut in jur de 10 cantari si aparitii, printre care un concert caritabil la Hard Rock Cafe si festivalul "Rock in Park" ale carui etape ne-au adus in deschidere la The Troggs si The Animals, la Arenele Romane.
Despre iubire? Toata viata am incercat sa ma indepartez de stereotipuri, si totusi, de data aceasta ma ajung din urma: orice artist trebuie sa aiba inima franta, nu? De acolo ne vine inspiratia si asa ni se educa trairile. In trecut am gasit puterea de a face orice pentru jumatatea mea si, fara regret, am ajuns sa platesc mai mult decat am investit. In ziua de astazi ma indepartez de complicatii asemanatoare, si ma limitez la (sau imi extind) viziunea asupra carierei muzicale. Sunt intr-o continua relatie cu trecutul meu. Nu ne certam sau nu des, iar daca ar fi o fraza care sa insumeze viata mea privata ar fi: "Le-am iubit si le iubesc pe toate".
Nu am avut vreodata un idol. Am copiat, am adaptat, am preluat elemente de la oricine am considerat ca am ce invata (de la miscare, atitudine, pana la cantat). Exista, in schimb, cativa oameni pe care i-am luat drept model in viata sau in cariera, printre care tatal meu, caruia ii impartasesc modul de gandire si Robert Plant, la al carui nivel de succes aspir si care mi-a "predat" din atitudinea lui. Dar daca as fi vreodata intrebat si nu as avea timp sa explic aceste lucruri, as spune, fara mari remuscari, ca Paul Rodgers este idolul meu. Motive? Voce imensa, din ce in ce mai buna, cu inaintarea in varsta (fenomen incredibil de rar). Arata la 60 de ani ca altii la 40, se misca de parca ar avea 30 si, poate cel mai important, are public de toate varstele si categoriile sociale.
John Mayer este un chitarist exceptional si are o voce calda, face show-uri imense si este un rockstar al zilelor noastre. Bruno Mars, desi mie imi plac vocile mai puternice, este un produs incredibil, cu piese frumoase si atitudine.
Timpul se scurge, si, desi un hit poate iesi peste noapte, cu fiecare noapte care trece se mai duce o sansa. Daca am "trait" in anii ’70 pana de curand, acum vreau, fara compromisuri care sa schimbe visul meu, sa traiesc in prezent. Am decis ca "Romanii au talent", spre deosebire de celelalte emisiuni in care as fi putut canta, este cea mai potrivita, dandu-mi libertatile necesare, avand acest aer deschis, fara alte presiuni decat cele ale prestatiei mele si conexiunea cu publicul. M-am decis sa particip la emisiune si vreau ca aceast "tren" sa fie cel care imi da avantul necesar ca sa pot arata cine sunt si sa pot fi cine am vrut inca din prima zi. Nu vreau lucruri imposibile, dar le vreau pe cele de la limita.
Viziunea mea pentru viitor este una controversata si plina de nesiguranta. Dar visul, atata timp cat e realist, nu strica. Pentru urmatorii cinci ani, vad o explozie de notorietare, continua, sper, care sa inceapa cu acest sezon al show-ului "Romanii au talent". Vad show-uri pe masura visurilor mele, dar un prim tel inalt ar fi cuvintele "Sold out" in locuri precum Arenele Romane, Sala Palatului sau Sala Polivalenta. Dar pana la 5000 de oameni mai e. De ce nu Patria – cap de afis?
Sa fiu pe scena "Romanii au talent" a fost un alt moment de revelatie din viata mea. M-am simtit alt om, in sensul in care, in Romania, nu m-am mai simtit atat de calduros primit (de la oamenii din spatele cortinei, pana la juriu si public), mai ales intr-un concurs, si asta m-a facut sa port zambetul pe buze cat am fost acolo, si mult dupa.
Primul pas a fost deja facut, asteptarile mele de la "Romanii au talent" incep sa se materializeze curand si voi fi cu atat mai fericit cu cat voi putea canta mai mult. Vreau sa auda lumea de mine si sa o ating in singurul mod in care m-am pregatit sa o fac o viata intreaga: cantand. Banii… i-as investi intr-o studio de inregistrari/sala de repetitii, si as putea sa fiu propriul meu sponsor in cazul in care s-ar ivi un turneu sau o plecare in strainatate. De ce nu, un videoclip? Oricum, in muzica i-as investi pe toti.
Vreau sa cant.
