Ma numesc Ladaru Maricica. Sunt nascuta in anul 1977, in com. Niculitel, jud. Tulcea. Ziua mea de nastere (am aflat-o cand aveam 12 ani, dupa revolutie) este: 18 aprilie.
Atunci ne-au dat dosarele si am aflat de unde veneam si cine sunt parintii mei. "M-am trezit" la o cresa din Comanesti, apoi la Bacau.
Acum sunt profesor itinerant / de sprijin si logoped, lucrez la o scoala speciala din Bucuresti. Lucrez cu copii care au cerinte educative speciale (C.E.S.).
Mama se numeste Ladaru Angela, tata... nu stiu. In certificatul de nastere este o liniuta (cred ca e cel mai usor semn grafic). Am cunoscut-o cand aveam 25 ani. Eu am cautat-o, din om in om... Niste calugarite ("Misionarele Caritatii") m-au ajutat, punandu-mi la dispozitie masina si soferul centrului de care se ocupau.
Intai am gasit bunicii, apoi sora si mama mea. Stiu ca tatal meu este din Rosiori de Vede (asa mi-a spus mama). Am ales sa n-o urasc pe mama pentru ca m-a parasit. Imi amintesc ca am fugit din camin ca s-o caut. A fost prima data cand n-am luat bataie. Chiar m-am mirat. Acum am inteles de ce: pentru i-am impresionat. De atunci, doamna lenjereasa a dorit sa ma ajute sa-mi gasesc familia.
Am gasit pe cineva din familie care mi-a dat informatii despre bunici, dar nu mama. Am aflat ca nici mama nu a fost dorita. Acum sora mea imi spune ca seman atat de mult cu mama ca nu poate spune ca nu-s a ei. Bineinteles ca ea m-a acceptat repede. Chiar a plans cand m-a vazut si a dorit sa doarma cu mine. Niciodata nu i-am facut reprosuri, doar am intrebat-o ce s-a intamplat.
Am primit ce mi-a spus ea si atat, n-am mai intrebat-o niciodata nimic despre asta. O intrebam cum eram ca bebelus si ea imi raspundea. De multe ori se comporta cu mine ca si cum nu s-a intamplat nimic niciodata. Chiar a dorit sa ma marite cu un om din satul ei. Am refuzat.
Imi amintesc ca-mi doream foarte mult sa am jucarii. In clasa a doua, am invatat sa confectionez papusi din ata. De atunci, le foloseam ca sa invat si sa ma joc cu ele. Alte jucarii nu mai cunosc. Erau singurele lucruri care-mi apartineau. Nu aveam niciodata ceva al meu, poate doar paduchii. Dar si pe ei ii luam de la altii si-i dadeam altora. Eram o fire timida, din acest motiv ma retrageam cu papusile mele din ata si cream povesti. Ma ascundeam in locurile cele greu accesibile ca sa fiu in lumea mea cu papusile mele. Eram cunoscuta ca fata cu papusile. Daca cineva dorea sa ma raneasca, imi strica o papusa. Norocul meu a fost ca erau multe covoare sau caciuli de lana numai bune de desfacut.
Eram un copil curios, din acest motiv faceam multe pozne. Deseori luam bataie din cauza asta. Mai tarziu am aflat ca Makarenko era pedagogul "model". Totul era bazat pe disciplina, frica. Asa am invatat ca frica este mama urii. Eram strigati, doar folosind numele de familie. Ce mult imi doream sa ma strige cineva folosind prenumele! Pana la revolutie, eram aproximativ 300 fete.
Dupa revolutie, au venit si baieti. Multe dintre noi doream sa fim ca baietii pentru ne puteam apara cand eram batute la scoala, oricum o faceam. Ne imaginam ca baietii sunt mai puternici si nu iau bataie. Ignoranta unora ne dadea libertate. Intr-adevar, luam bataie si nu eram imbratisata, dar eram liberi si sanatosi. Nici nu stiam ca exista iubire, nici nu ma gandeam la asa ceva. Mai tarziu am aflat de o manastire cand am fost primita cu caldura paterna (desi nu stiam ce este). Atunci am fost imbratisata de un parinte varstnic, induiosat de faptul ca eram abandonate. De atunci, aveam unde sa ma duc in vacante: la manastire. Maicile au contribuit foarte mult la educatia mea.
Cand eram in clasa a XII-a, aproape de iesire din Casa de Copii, a venit un regizor si actor papusar sa ne invete teatru de papusi. A facut o selectie si am ramas cinci din aproape douazeci. Dupa cateva luni am ramas trei. El dorit sa arate lumii ca si noi suntem capabili de frumos . De atunci am avut mai multa incredere in mine. Am lucrat trei ani in acest teatru de papusi de amatori. Pot spune c-am invatat mult de la dansul. Am folosit ceea ce am invatat in teatrul de papusi in lucrul cu alti copii dintr-un alt orfelinat. Mi-am dat seama ca-i ajuta foarte mult pe copii, in invatare si recreere.
Apoi am venit in Bucuresti, la indemnul unor calugarite. La 27 de ani, la indemnul si sustinerea unei calugarite catolice, am urmat o facultate din Bucuresti. Fara ea, n-as fi reusit. Directoarea unei fundatii mi-a spus ca e bine sa urmez o scoala sau facultate in domeniul pedagogic. Astfel, am urmat Facultatea de Psihopedagogie Speciala din Bucuresti, apoi am urmat Masterul Terapie Logopedica in procesele de comunicare si limbaj (logopedie). Inca din facultate m-am gandit sa combin teatrul de papusi cu logopedia. De atunci folosesc papusile in logopedie (ca logoped) si invatare (ca profesor de sprijin).
Ventrilocia am descoperit-o din intamplare. Trebuia sa fac un canon de rugaciune. De multe ori, eram nevoita sa-l fac in metrou, asa ca m-am straduit sa-l fac fara sa misc buzele. Am folosit cunostinte de logopedie pentru a gasi lacul de pozitionare a limbii, mai ales pentru sunetele substitut. Astfel, rugaciunea "Tatal nostru" a fost prima lectie de ventrilocie. Cred ca asta a fost acum 2-3 ani. Am cautat pe internet tehnici si am exersat. Acum fac repetitii la scoala unde lucrez si in sedintele de logopedie.
Cea mai amuzanta intamplare a fost cand un copil i-a spus papusii sa nu ma mai aduca si pe mine pentru ca eu il pun la treaba. Acum imi confectionez, singura, papusile sau le "reconditionez " pe cele primite, adica le adaug gura simpla sau "gura logopedica" (cu buze, dinti din fermoar si limba). Aceste papusi le folosesc si in sedintele de logopedie.
Talentul l-am descoperit singura
Am avut sprijinul colegilor de servici sau din fundatia unde sunt voluntara din anul 2007. De la fundatie am multe papusi mai mari sau mai mici pe care le-am "reconditionat", apoi le duceam copiilor. Ei sunt cei mai buni critici, ei imi spun cand misc buzele sau cand nu reusesc sa emit corect vreun sunet. Singurele "performante" sunt cand "criticii" mei ma intreaba care-i mecanismul sau cine vorbeste. De multe ori copiii vor sa tina papusa, dar sunt dezamagiti ca nu "misca" si nu vorbeste. Fiecare papusa are o poveste, n-am eu "voci", cate papusi am.
Peste cinci ani, ma vad in CASA MEA cu un cabinet logopedic –proprietate personala. Mereu am tanjit dupa ceva al meu. Mi-as dori si o emisiune gen "Sesame street" cu ventriloci sau doar papusi si vedete care sa vina sa-i invete pe copii conduite, cuvinte noi, etc.
Pentru mine, Nina Conti este un adevarat ventriloc. Imi plac foarte mult spectacolele ei. Imi place stilul ei, e libera pe scena. Parca improvizeza pe loc. De asemeni imi place Terry Fator, el mi-a dat ideea sa folosesc cantece in micile reprezentatii.
Susan Boyle m-a inspirat foarte mult. I-am urmarit filmuletele de multe ori. Mi-a placut faptul ca a dat o lectie tuturor, gen: "ratusca cea urata". Datorita ei mi-am luat inima-n dinti si am concurat la "Romanii au talent". I-am urmarit pe cei doi ventriloci din sezonul trecut. Am incercat sa vin cu altceva, alt stil, mai ludic. Sper ca voi reusi sa ma ridic la nivelul lor, mai ales ca nu sunt actrita. Am ceva lipsuri in domeniul acesta. Dar papusa ma face sa fiu libera si spontana. Pana acum mi-a mers.
De cand am iesit din casa de copii am locuit in gazda sau chirii, in conditii mai mult sau mai putin bune. O data n-am platit chiria la timp si am petrecut o noapte pe strazi, fara sa dorm. Imi doresc foarte mult sa am casa mea, un domiciliu. De fiecare data cand ma mut in alta parte, trebuie sa incep de la zero. M-am cam saturat sa stau cu teama ca voi fi data afara. Pentru mine, este foarte stresant sa caut o locuinta cu chirie (nici nu-mi permit) sau sa mai stau in gazda. Trebuie sa ma adaptez la cerintele fiecarui proprietar. Asta a fost unul dintre principalele motive pentru care am venit la "Romanii au talent".
Atat la auditii, cat si pe scena am cunoscut o alta lume: lumea spectacolului. In timpul interviului, am fost intrebata despre importanta papusii pentru mine. Nu stiu ce-am spus atunci, dar mai tarziu am realizat ca papusa este o parte din mine. Pot spune că e o formă de terapie pentru mine. Ma ajuta sa fiu libera, pot gresi fara teama de a fi judecata; imi da incredere. Mai mult decat orice, ma ajuta sa fiu ceea ce nu prea sunt, dar mi-as dori sa fiu : LIBERA, AMUZANTA.
M-am intrebat de ce n-am avut emoții pe scena preselecțiilor, chiar m-am simtit in largul meu. Am gasit unul din raspunsuri atunci cand am ajuns acasa: am fost in timpul terapiei. M-am distrat odata cu spectatorii, desi am repetat de multe ori momentul. E adevarat ca una din glume "a venit" cu o zi inainte de auditii. Atunci am descoperit ca acea gluma a fost cea mai amuzanta, inca o improvizam. Pot spune ca această experienta m-a stimulat si incurajat. Cred ca ventrilocia este un DAR, multumesc Domnului pentru acesta.
Cu banii castgati mi-as cumpara o locuinta, o casa A MEA, sa fie numele meu scris pe usa. Restul i-as folosi sa-mi deschid un cabinet logopedic. Mi-as dori sa pot sustine show-ri la care sa vina oameni multi. As incerca sa-i surprind cu glume si stiluri diferite. In mijloacele de transport in comun gasim o diversitate de situatii si persoane amuzante, ar iesi ceva si din asta.
Mi-as dori ca oamenii sa fie mandri ca ma cunosc si, de ce nu, sa ies din anonimat. Poate sa intru in televiziune cu emisiuni pentru copii sau oameni mari care stiu sa mai copilareasca sau nu.
