Demonstratia de “space – painting” a lui Zoltan Martonos a raspuns perfect invitatiei juratilor: “Surprinde-ne!”. Desi initial le-a pus rabdarea la incercare, rezultatul iesit din mainile lui Zoli, ajutat de vopseluri si recuzita sa inedita, a meritat asteptarea: un peisaj spatial de o frumusete rara, pentru care concurentul a fost recompensat cu 3 de “Da”.
Numele meu este Zoltan Martonos si am 31 de ani. Totul a inceput in Dej la data de 17 decembie 1981, cand mama mea pe nume Maria m-a adus pe lume. Cu contributia bineinteles a tatalui meu, al carui prenume l-am mostenit.
Copilaria am petrecut-o la Dej, oras situat la 60 km de Cluj-Napoca. Un oras modest, al 3-lea ca marime din judetul Cluj, cunoscut pentru fabrica de celuloza si hârtie. Pot sa spun ca am avut o copilarie frumoasa, plina de bucurie si armonie având in vedere schimbarile majore din perioada respectiva, si aici ma refer la revolutia din 1989.
Scoala generala am facut-o la “Generala nr 3”, care se numara printre cele mai bune scoli din Dej. Aici am inceput sa scot capul in lumea mare, incepând din clasa I când, pionier fiind, existau reguli stricte de conduita si disciplina, incepând de la inelul de la cravata de pionier pâna la verificarea unghiilor de catre “tovarasa invatatoare”, maculatura obligatorie 1 kg pe an, daca imi amintesc corect, frunze de dud pentru viermii de matase, ore de curs sâmbata si nu in ultimul rând activitatile extrascolare obligatorii, cum erau sesiunile de plantat copaci sau curatenie prin parcuri.
Vremurile s-au schimbat insa rapid dupa 1989, astfel ca incepând de prin clasa a 5-a lumea incepea sa se comporte altfel, sa aiba o viziune relativ mai deschisa asupra evolutiei lucrurilor, sa fie mai comunicativi si lipsiti de frica, la fel cum eram si eu: un pustan lipsit de griji, care se indrepta incet-incet spre adolescenta, spre iubiri timpurii si vise spulberate. La fel ca oricarui copil, imi sunt inca prezente in memorie jocurile copilariei: “de-a v-ati ascunselea”, ratele si vânatorii, pac-pac sunt numai câteva dintre jocurile de care imi amintesc cu nostalgie, a urmat apoi nebunia tuburilor cu cornete si a carucioarelor cu rulmenti. Era de vis, nu o sa uit niciodata aceste lucruri si acei ani când stateam vara de dimineata pâna seara afara la joaca si ajungeam acasa cu genunchii juliti, cu umflaturi si vânatai pe tot corpul de la cazaturile de pe carucioarele cu rulmenti, iar iarna cu buzele mov de la frigul indurat la iesirile cu sania sau patinele, iesiri ce luau sfârsit abia când ne inghetau hainele pe noi. Ce pot sa spun decât ca anii copilariei sunt o perioada ce ramâne vesnic in memoria si inima noastra.
Anii au trecut insa si am ajuns incet dar sigur la primul pas important din viata mea. In 1996 eram in fata primului test cu adevarat important: admiterea la liceu. In vremea respectiva asa era, daca nu intrai din prima stateai un an acasa. Pregatirile le-am inceput târziu deoarece adolescent fiind, nu am acordat o prea mare importanta acelor testari. Timpul se scurgea insa repede si testul se apropia in acelasi ritm.
Admiterea la liceu a fost o experienta placuta, cu urcusuri si coborâsuri. Imi aduc aminte cum ma trimitea mama la ore de gramatica si limba româna (materiile la care ma descurcam mai greu), iar eu mergeam la bingo cu colegii. Timpul a trecut insa si trebuia sa ma decid la ce liceu imi pun dosarul. Atunci aveai voie sa iti pui dosarul la un singur liceu, eu am ales al 2-lea liceu ca reputatie din oras, ca sa fie undeva la mijloc. Nu voiam sa fiu nici tocilar nici codas, voiam sa am parte de o educatie buna, dar in acelasi timp sa traiesc anii de liceu la intensitate maxima, ceea ce s-a si intâmplat. Am ales asadar liceul “Al. Papiu Ilarian”. Am intrat din prima la clasa de filologie, apoi prin adaugirea de locuri am fost transferat la chimie-biologie unde am si ramas si unde am petrecut unii din cei mai intensi ani din perioada adolescentei.
In liceu am fost un copil rebel, am inceput sa ascult muzica hip-hop, sa port haine largi, incepeam sa devin non-conformist, iesiri in oras cu prietenii, pe scurt toate nebuniile care le poti face la 15-17 ani. Incepând sa ascult rap, era pe vremea aceea o moda sa ai formatie, asa ca am facut si eu pasul acesta. Am renuntat insa rapid deoarece am realizat ca nu sunt facut pentru asa ceva, cu toate ca am reusit impreuna cu baietii care faceau parte din trupa, 5 la numar, sa facem 2 negative. Aveam mari sperante ca vom cânta intr-un concert local, pentru care trebuia sa strangem o suma considerabila de bani la vremea respectiva si sa ne deplasam pâna la Zalau unde aveam o cunostinta care detinea un studiou.
In aceasta perioada a liceului am incercat sa pun in practica tot ce mi-a venit in minte, de la muzica, graffiti la fotografie, insa din diferite motive am renuntat treptat la toate aceste activitati.Tin minte o intâmplare foarte interesanta din anii de liceu, nu imi aduc aminte exact prin ce an era, când a avut loc primul concert R.A.C.L.A.(trupa de hip-hop de notorietate in acea vreme) in Ardeal, la Zalau mai exact. Hotarâseram cu prietenii sa mergem. Bineinteles mama nu prea era de acord, asa ca am fugit de la scoala cu bani luati imprumut pentru a merge la concert. Problema este ca s-a cam lungit treaba pe acolo si nu am ajuns acasa decât a doua zi dimineata, pe la 4, iar pe vremea aceea nu era telefonie mobile. A fost din nou o intâmplare pe care nu o voi uita niciodata si rememorând aceste evenimente ma gandesc câte poate face un adolescent pentru un lucru important pentru el, in ciuda consecintelor.
La inceputul anului 1997 a inceput declinul financiar al orasului si implicit al familiei mele, cand asa-numita “privatizare” a inceput sa isi arate coltii. Având in vedere ca parintii mei lucrau la cooperativa de stat “Progresul Dej”, mama lucra in croitorie iar tatal meu in cojocarie, iar cele din urma au inceput dupa revolutie sa se inchida sau se privatizeze, a urmat o perioada dificila. Desi incepeam deja sa constientizez ca lucrurile nu sunt roz, nu puteam totusi sa fac nimic.
Pe la aproape 19 ani cochetam cu o tânara domnisoara de numai 15 ani, frumoasa, dezinvolta pentru vârsta ei. Eu terminam liceul, ea abia acum se pregatea pentru capacitate, pentru liceu. Totul a iesit bine si ea a devenit prima mea dragoste adevarata, o sustineam in tot ceea ce facea, insa bineinteles indragostit fiind nu puteam sa merg in alt oras la facultate si sa o las sa ma astepte. Am luat astfel decizia de a ma angaja in oras pentru a fi cât mai aproape de ea. Zis si facut, primul meu semi-job a fost ca ajutor de DJ intr-o discoteca unde DJ-ul era un prieten de-al meu, care vazând ca imi place sa stau cu el pâna dimineata pe acolo m-a intrebat daca nu vreau sa il ajut. In mod evident am acceptat, si in ciuda faptului ca nu aveam un salariu mai primeam ceva bani pentru dedicatii (era un obicei pe vremea aceea) si totul era bine. Aceasta pâna in septembrie 2000 daca bine imi aduc aminte deoarece a trecut mult timp si nu prea retin datele, când odata ajuns in barul unde lucram sa ma intâlnesc cu prietenii dupa-amiaza, cum faceam zi de zi am observat ca toti se comportau suspect si nu stiam ce se intâmpla. Nu am dat insa importanta acestui aspect, dar când am vrut sa mergem acasa, au inceput toti sa ma imbarbateze, sa imi spuna ca trebuie sa fiu tare si in continuare nu intelegeam de ce. Am aflat insa când am ajuns acasa ca tatal meu avusese un accident de masina in care din pacate a decedat. Simteam ca totul se prabuseste, dar in acelasi timp ca trebuie sa fiu tare pentru mama. Eram confuz si dezorientat.
Atunci am realizat pentru prima data cât de fragila este viata si cât de brusc poate sa se curme. A urmat o perioada foarte grea, mama muncea la o croitorie privata de dimineata pâna seara pentru o suma infima, fratele meu mai mare lucra la lemne, iar eu cautam disperat un loc bun de munca, in primul rând pentru a le oferi o mâna de ajutor si apoi pentru a-mi putea continua relatia care devenise intre timp destul de serioasa. Au urmat ani de cosmar pe de-o parte dar si frumosi pe de alta parte. Iar vorba aceea “ce nu te omoara te face mai puternic” a ramas pentru mine o simpla vorba, pe care eu am transformat-o in “ce nu te omoara pe loc te distruge treptat”, aceasta din cauza neajunsurilor care au inceput sa puna stapânire pe intreaga noastra existenta. Intre timp, dupa indelungi cautari, am gasit si eu un serviciu cu carte de munca si am inceput sa lucrez la o sala de internet. A fost bine, chiar foarte bine, pâna când dupa scurt timp, la indrumarea unui prieten am decis sa merg la alta sala de internet care urma sa se deschida, in speranta de mai bine, insa din pacate a fost prima decizie gresita pe care am luat-o si am regretat-o, deoarece dupa doar 3 luni am fost dat afara si a inceput din nou nebunia cautarii unui loc de munca. L-am si gasit dupa aproximativ 8 luni, tot la o sala de internet. La scurt timp doi prieteni si-au deschis o sala de jocuri si m-au chemat sa lucrez acolo, unde am ramas pâna cand intr-un final m-am mutat din Dej. Prietena mea termina liceul si am decis sa dau impreuna cu ea la facultate. Fratele meu a plecat intre timp la Bucuresti in speranta unei vieti mai bune, mama a luat decizia sa plece din tara si uite-asa ne-am impartit.
Mama a plecat in Ungaria pentru a munci tot in croitorie, aceasta pentru a ma putea sustine la facultate. Eu am decis sa ma inscriu la Politehnica deoarece imi placea matematica si mai mult de atat era la buget, pentru a nu exista cheltuieli prea mari. Offf ani de facultate cu de toate, viata de camin. Când in primul an simteam ca viata mea incepe sa se schimbe inspre bine, s-au adunat datorii peste datorii, iar cand veneau banii de acasa trebuiau impartiti pentru a putea plati datoriile si pentru a cumpara cartile obligatorii. Astfel ramaneam din nou cu putin si o luam de la capat, dar cu toate greutatile am reusit sa ma descurc. Facultatea mergea bine deoarece mi-am propus un singur tel, si anume sa nu am restante pentru a nu da bani pe examene.
In al 2-lea an de facultate fratele meu s-a decis sa plece si el din tara vazand ca neajunsurile sunt mari, banii putini si munca multa, astfel ca s-a orientat catre Spania, asa ca a platit cuiva pentru a-l duce la cules. Il apreciez pentru curajul pe care l-a avut, de a merge cu bani putini singur in necunoscut. Au urmat apoi zile de cosmar si pentru el, volumul de munca era slab, bani putini, si cazare inimaginabila, dar in tot raul este un bine si un prieten bun l-a ajutat sa se angajeze la o spalatorie auto in Madrid. Este acolo si in prezent, mama din Ungaria a decis sa mearga in Italia unde este si acum, insa nu lucreaza in croitorie, ci are grija de batrâni. Eu am ramas aici din mai multe motive, iar cât timp situatia a fost buna in alte tari mi-a mers si mie bine, astfel ca nu aveam niciun motiv sa parasesc tara.
Ma angajasem la unul din mall-urile din Cluj, in cadrul unei companii multinationale unde am inceput de jos, de la munca de stoc, fiind dupa doar 6 luni promovat pe postul de casier, iar la primul magazin la care am lucrat in cadrul companiei am fost pentru putin timp si asistent manager. In tot acest timp insa cel mai important lucru a ramas pasiunea care m-a adus aici, si anume Space Painting.
Bineinteles ca pana sa ajung aici in copilarie eram pasionat de tot ce se numea lucru manual pe vremea aceeaa sau hand-made cum ne place sa spunem acum. In scoala generala imi placea foarte mult traforajul pentru ca eram fascinat de ceea ce se poate face cu ajutorul unei bucati de placaj si o panza de traforaj, mai apoi am facut si goblen, dar totul s-a legat cand invatatoarea si mai tarziu profesoara de desen mi-au zis ca am inclinatie spre picture. Bineinteles ca pe vremea aceea mama voia orice altceva pentru mine decat picture, asa ca presiunile nu au intârziat sa apara.
Personal cred ca acelea au fost radacinile acestei pasiuni, dar totul a inceput propriu-zis in anul 2007, când deja stateam in chirie cu prietena mea si cu inca 2-3 prieteni printre care si cel care m-a ajutat foarte mult in acest sens, V. , voi pastra aceasta initiala deoarece fiind graffer de foarte multi ani vrea sa isi pastreze anonimatul. El cunostea si mânuia deja foarte bine spray-urile de graffiti si i-am cerut sa ma ajute cu tehnica aceasta. Impactul a fost atat de puternic incat toata ziua stateam si desenam si ma vedeam deja departe, dar nu totul e roz in viata asa ca in acelasi an 2007 am fost la Bucuresti impreuna cu V. la un festival “Nopti albe cu grafiiti” care ramâne pana in momentul de fata singura satisfactie care am avut-o din space painting si aici ma refer atat financiar cat si ca apreciere din partea publicului. A mai urmat fara rezultat Urbanskillz, si inca 2 festivale organizate de orasul Dej, unde abia imi scoteam banii pe material, asa ca din motive financiare am lasat totul balta si am inceput sa ma concentrez mai mult pe serviciu, pe sistematizare, incepând sa ma complac cu ideea de munca-casa-munca si cateva petreceri. Nu am renuntat niciodata la space painting doar ca am lasat-o mai moale cu investitia. Am reusit sa mentin un site in picioare in tot acest timp, site care inca exista, si anume www.sprayart.info unde mai postam cate o lucrare in speranta ca cineva o va cumpara pentru a putea in acest fel intretine aceasta pasiune, pentru a cumpara materiale si a putea continua cu space painting-ul.
Iar pentru a pune capac periodei prea putin colorate prin care treceam la sfârsitul lui 2009- inceputul lui 2010 aveam sa primesc a doua lovitura sub centura din partea vietii. Dupa mai multe certuri cu prietena mea ne-am despartit dupa 9 ani de relatie si cum nu era sufficient, nici compania multinationala al carei angajat eram nu era prea multumita de incasarile din Romania, astfel incât a decis sa lichideze treptat situatia din tara. Simteam din nou cum totul se naruie, prin 2010 spre sfarsit s-a oficializat despartirea, pana atunci am mai incercat sa tragem mata de coada cum se spune, tot cam atunci am ramas si fara serviciu. A urmat dezastrul, am stat din nou acasa mai bine 8 luni pentru ca nu gaseam un serviciu cat de cat acceptabil. Intr-un final am gasit un job pe care l-am luat ca o provocare, in cadrul unui call center. In primul call center am lucrat aproximativ 6 luni de zile, momentan lucrez la altul unde situatia este mai buna, salariul la zi si starea de spirit mult mai pozitiva.
Iar in 2012 o alta provocare s-a ivit in viata mea: emisiunea Romanii au talent! Acum ma aflu in fata unei noi provocari, consider eu, la un alt nivel, intrucât emisiunea este urmarita de o tara intreaga. Coplesit de emotii si speranta ma indrept spre una din cele mai mari si constructive provocari din viata mea.
Romanii au talent inseamna pentru mine, dupa cum spuneam mai sus, o provocare in primul rand, dar in acelasi timp imi doresc sa promovez acest stil de arta, arta de strada. O arta care la noi in tare prea des este asociata cu vandalismul. Bineinteles ca si premiul este un factor de motivare, insa pana acolo vreau sa calculez totul cu pasi marunti, deoarece cand am luat decizia de a participa mi-am propus ca obiectiv calificarea la finala, pentru a arata tarii intregi ca se poate, ca arta nu va muri niciodata, ca ea ne mentine spiritul liber si poate fi exprimata in diferite forme.
Cum vad eu ca o sa se schimbe viata mea dupa aceasta participare depinde de multe variabile si in primul rand de modul in care va fi primit acest stil de arta. Sunt constient ca o sa am parte si de critici si de aprecieri, dar un artist trebuie sa fie capabil sa le accepte pe ambele. Pentru mine atat criticile cat si laudele sunt intotdeuna constructive si tind sa cred ca poti sa urci pe scara evolutiei folosindu-te de ambele si sunt o modalitate de a-mi consolida increderea in mine insumi. Totusi eu sper ca acest show imi va aduce cat de cat libertatea de exprimare dupa care tanjesc si ma va ajuta sa-mi materializez cea mai mare pasiune, si anume space painting-ul.
