Madalina a fost prezenta in cea de-a patra editie "Romanii au talent" si a impresionat juriul cu talentul ei de a canta la nai. “11 iulie 1992…o zi, cred eu, speciala, caci atunci mama si-a strans prima oara in brate cel de-al doilea copil, pe mine. O fetita firava, de doar doua kilograme jumatate, jucausa, dar nu prea galagioasa, a carei prima “casa” a fost incubatorul.
Aceasta fetita, Madalina-Laura (nume ales, imi marturiseste mama, dupa numele Madalinei Manole, artista aflata atunci in plina ascensiune artistica), a crescut si s-a transformat in ceea ce este astazi: o adolescenta inalta, in care inca se afla un spirit ludic.
Despre familia Madalinei Luca
Cei care mi-au dat viata se numesc Maria si Petrica Luca, doi oameni veseli, care mi-au transmis si mie veselia lor si care m-au invatat ca si eu la randul meu sa fiu om. Mama are 46 de ani iar tata 44. Amandoi au crescut in Satul Nou, un sat mic, situat in apropierea Romanului (oras in care m-am nascut si am copilarit) si au crescut in spiritul muncilor agricole alaturi de bunicii mei si de fratii lor. Destinul a vrut ca in vara anului 1989 sa se casatoreasca, pentru ca mai apoi, in anul 1991, mama sa o aduca pe lume pe Alexandra-Veronica, sora mea mai mare, care implineste pe 30 august 20 de ani.
Alexandra (sau Alexandruta - cum imi place mie sa o alint) este studenta in anul I, la Facultatea de Medicina din Iasi; este o persoana optimista si credincioasa in care imi pun toata increderea si la care apelez ori de cate ori simt nevoia; mereu gaseste cuvintele potrivite si reuseste sa-mi ridice moralul, sa ma incurajeze, atunci cand intervine dezamagirea sau dispare speranta.
Momentan, parintii mei lucreaza la un liceu in Roman. Tata este lacatus mecanic (asta dupa ce in decursul timpului a experimentat mai multe meserii: miner, pompier, sofer si altele), iar mama este ingrijitoare. In timpul liber, tata se ocupa cu mecanica, fiind un domeniu care il pasioneaza si la care se pricepe. Mamei ii place apicultura, fapt pentru care are cativa stupi de care se ocupa (apicultura a fost una din ocupatiile buniculu, tatal mamei, si a fratilor sai). Frumosii mei…imi sunt asa de dragi cand merg acasa si ii vad zi de zi, dimineata, cand pleaca la munca impreuna, cu bicicletele … sau cand asist la tot felul de schimburi de replici parca scolaresti, care-mi demonstreaza ca inca se iubesc foarte mult… Ii apreciez si sunt mandra cu ei, si niciodata nu ezit a le spune ca ii iubesc.
La 4 ani dupa ce m-am nascut eu, pe 28 septembrie 1996 se naste Diana- Petronela, cel de-al treilea si ultimul copil al parintilor mei. Cu un simt al umorului foarte bine dezvoltat si cu un timbru vocal deosebit, Diana este, consider eu, o excelenta interpreta vocala, detinand de altfel numeroase premii. La varsta de 9 luni, a fost data spre adoptie nasilor mei, Marcel Luca ( fratele tatalui meu) si sotiei sale Dorina, care nu aveau un copil dar isi doreau unul.
Tin sa mentionez ca viata a fost darnica cu mine caci, la varsta de 15 ani, hotarand sa urmez Liceul de Arta din Piatra Neamt, nasii mei mi-au deschis larg usa casei lor, unde stau si acum, si mi-au oferit tot ceea ce am nevoie pentru a ma simti ca acasa. Astfel, pot spune ca am o a doua familie.
Daca adolescenta mi-am trait-o (si inca o traiesc) in Piatra Neamt, copilaria mi-am petrecut-o in doua medii: la bunici si acasa, in Roman, cu parintii si sora mea mai mare. Am avut o copilarie fericita, cu nazbatiile caracteristice varstei, o copilarie din care nu a lipsit jocul dar nici scoala nu a fost neglijata, parintii avand grija sa impac utilul cu placutul.
Nu-mi amintesc sa fi facut ceva deosebit, ceva memorabil cat am fost copil; nu am fost prototipul “copilului problema”…din contra…eram o persoana linistita, care nu crea probleme , dar care nu refuza niciodata o invitatie la joaca si raspundea tuturor provocarilor. Imi amintesc ca-mi placea sa dansez, fapt pentru care faceam parte din trupa de dans modern a scolii, trupa in care am activat pe tot parcursul anilor de gimnaziu. Ma implicam in toate activitatile scolare si extrascolare si imi placea sa fac totul bine pana la capat; stiam ca doar atunci cand faci ceva cu pasiunea si daruire, rezultatele si rasplata sunt pe masura.
Stiu ce inseamna rasfatatul bunicilor sau mustrarile parintilor atunci cand ora de joaca se prelungeste prea mult… mi-e dor de un “V-ati ascunselea” din spatele blocului sau de un sotron in mijlocul strazii. Imi amintesc zarva din fata portii bunicii, cand ne adunam toti verisorii si copiii de pe ulita, zarva ce dura pana aproape de miezul noptii (spre disperarea vecinilor care incercau sa se odihneasca dupa o zi de munca). Mi-e dor de intreaga mea copilarie, dar mai ales mi-e dor de timpul pe care il aveam atunci … timp care parea infinit si care imi permitea sa fac tot ceea ce-mi placea… timp de care acum nu mai dispun si de care am insa mare nevoie…”
Despre cum s-a indragostit de nai
Primul contact cu naiul l-a avut la varsta de 9 ani si jumatate.” Intr-o zi am insotit o colega la o ora de nai, la Scoala de Muzica din Roman. Am fost atat de fascinata de ceea ce presupunea acest instrument incat mi-am spus ca trebuie sa ma inscriu si eu. In aceeasi zi am dat o proba pentru a vedea daca am aptitudini muzicale si primul raspuns a fost “nu”, pe motiv ca sunt prea mica pentru a studia naiul. Am izbucnit in plans si se pare ca lacrimile au rasturnat situatia in favoarea mea, transformand acel “nu” intr-un “da”. Pe parcursul celor cinci ani jumatate in care am studiat naiul la Scoala de Muzica din Roman, primul meu profesor, Valentin Purice, si domnnul director al scolii mi-au spus mereu: “au meritat lacrimile tale pentru a te inscrie aici”.
Parintii mei au aflat de inscrierea mea la nai abia dupa ce fapta fusese savarsita. Nu au fost foarte incantati de ceea ce facusem si de instrumental ales (naiul fiind considerat un instrument pentru baieti), dar mi-au respectat alegerea si m-au sprijinit atat moral cat si material, atat cat au putut si cum au stiu ei mai bine.
Madalina Luca a mostenit talentul de la intreaga familie
Se pare ca talentul il mostenesc de la intreaga familie caci toti membrii familiei au ureche muzicala iar de fiecare data cand ne adunam cu totii la bunici, se lasa cu cantece si voie buna. Insa, aptitudinile de instrumentista le mostenesc de la bunicul meu care canta la vioara; a invatat singur sa o manuiasca si reusea mereu prin cantecele sale sa-I adune pe cei dragi in jurul sau si sa-I bine-dispuna.
Primul rezultat la nai a aparut in clasa a IV-a, cand am participat la olimpiada de muzica si am obtinut locul I. Pe parcursul anilor de studiu rezultatele au continuat sa apara, aflandu-ma intotdeauna pe podium la toate competitiile la care am participat. Profesorul meu credea in mine si ma vedea o viitoare interpreta.
Studiul aprofundat la nai a inceput abia in clasa a IX-a , cand m-am inscris la Liceul de Arta “Victor Brauner” din Piatra Neamt, liceu in care invat si acum si il am ca profesor indrumator pe domnul Leonid Ciobanu.
Dupa terminarea liceului, intentionez sa urmez Conservatorul din Bucuresti, dupa care un master, daca nu in tara, undeva in strainatate. Cam asa arata planurile mele pentru urmatorii sase sau sapte ani. Bineinteles ca mi-ar placea ca pe parcursul acestor ani sa continui sa profesez, sa fac ceea ce stiu mai bine…sa cant si sa transmit. Imi place sa fiu pe scena si sunt de parere ca ea este hrana artistului. Pentru mine nu exista satisfactie mai mare decat aceea de a fi pe scena si de a-mi fi rasplatita munca prin aplauze. Orice aparitie este ca un act de desavarsire a artistului...orice aparitie apreciata, te face mai demn de a te numi “ artist”.
“Mi-ar placea sa detin tehnica lui Damian Draghici”
Nu indraznesc sa ma compar cu nimeni…nu mi se pare normal ca eu sa fac asta ci consider ca ceilalti trebuie sa o faca. Apreciez o serie de artisti dar mi-ar placea sa detin tehnica lui Damian Draghici si a lui Boris Rudenco si sensibilitatea si ingeniozitatea lui Gheorghe Zamfir. Daca ii apreciez, nu inseamna neaparat ca vreau sa fiu ca unul din ei… ei sunt doar niste modele pe care le am si de la care iau ceea ce-mi place, in incercarea de a-mi crea propiul stil... incercarea de a deveni eu insami un model.
“Romanii au talent” pentru mine inseamna o sansa de a ma afirma… eu cred ca viata ne ofera tot felul de sanse, trenuri,,,trenuri pe care daca le pierzi ,risti sa nu le mai prinzi vreodata. Asa si aceasta competitie…este ca un tren in care m-am decis sa ma urc chiar in ziua preselectiei. Nu intentionam sa particip, nu ma pregatisem pentru preselectie ; pur si simplu in ziua aceea m-am trezit, si la insistentele surorilor am hotarat sa o fac. Toata ziua m-am framantat, nestiind ce sa cant. Ma hotarasem pe o piesa, mai exact o doina .
Eram convinsa ca asta o sa cant , pana cand...inainte de a intra pentru auditie , imi schimb brusc piesa, la indemnul mamei unei prietene care deasemenea a participat la preselectie. Se pare ca a fost o alegere reusita in final, caci piesa aleasa m-a adus in cele din urma aici, in semifinala.
Nu stiu ce as face cu banii daca ar fi sa castid cred ca intai de toate mi-as plati studiile si mi-as face o operatie la ochi, caci de la varsta de 3 ani port ochelari pentru corectarea strabismului. Deasemenea, i-as ajuta pe ai mei sa-si faca o casa la tara, caci asta isi doresc cel mai mult.
