Diana Borcea are 26 de ani si este din Tecuci, judetul Galati. Mai are doi frati, Cristi si Sorin, cu 6, respectiv 4 ani mai mari decat ea. In prezent, tanara locuieste in Bucuresti si este studenta la facultatea de Limbi si Literaturi Straine, sectia japoneza.
Diana si fratii ei au crescut doar cu mama, care a muncit din greu pentru a-si intretine familia.
“Fiind un copil cu mari probleme de sanatate - am fost diagnosticata cu nanism hipofizar somatotrop - mergeam din 2 in 2 luni la medic, faceam de fiecare data un nou set de analize, urmam un alt tratament. Din pacate, medicii de la Galati inca nu auzisera de tratamentul cu hormoni de crestere. De abia acum, la maturitate, imi dau seama cat de greu trebuie sa-i fi fost mamei cu doi copii de intretinut la scoala si unul bolnav, care avea mereu nevoie de tratamente scumpe si analize de specialitate”.
Show-ul ROMANII AU TALENT este ACUM integral pe Voyo.ro.
A mers la scoala de la 8 ani si, desi nu a fost deloc o perioada usoara, “ma simteam in siguranta atunci cand fratele meu imi lua apararea”, spune Diana.
“Am continuat sa stam impreuna toti patru in acea garsonierea mica, inghesuita, dar fericiti, fara sa stim cum e sa traim unul fara celalalt. Singura care suferea era mama care, incet – incet, a inceput sa aiba din ce in ce mai multe probleme de sanatate.
Cand aveam 10 ani, mama s-a operat de hernie de disc, iar noi ne-am speriat foarte tare. Am avut grija de ea si am sperat ca totul sa revina la normal si operatia sa ramana doar o amintire neplacuta. Imi amintesc si acum faptul ca niciodata nu a schitat vreun semn de durere si ca, atunci cand medicii au externat-o cu diagnosticul “metastaza”, copilul din mine a crezut ca vine acasa sanatoasa si ca totul o sa fie bine. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este mama, care imi zambea cu promisiunea ca ne vom revedea in doua zile. A murit doua zile mai tarziu” povesteste Diana.
Dupa inmormantarea mamei, Diana a ramas sa locuiasca in garsoniera veche de una singura si sa mearga la scoala. Fratii ei au plecat sa stea la bunici.
La 14 ani, s-a mutat singura la Bucuresti
“Cu pensia de urmas a mamei imi plateam facturile, o matusa imi mai aducea de mancare, vecina ma lasa sa dorm la ea cand mi se facea teama. Bunica a preluat sarcina de a merge cu mine la medic o data la doua luni, acum la Bucuresti, un lucru extrem de costisitor si obositor pentru ea. Nu m-am gandit vreodata ca ar fi nepotrivit ca un copil de varsta mea sa locuiasca singur, tot ce vroiam atunci era sa urmez o educatie la oras, consideram asta un lucru important, vital.
La 14 ani m-am mutat in Bucuresti prin intermediul unei organizatii numite “SOS Satele Copiilor”. Desi stiam ca o fac atat pentru binele meu, cat si pentru cel al bunicilor, sa-mi las familia in urma a fost una dintre cele mai grele decizii pe care a trebuit sa le iau. Am inteles insa ca am nevoie de ingrijire medicala de specialitate si bunica depusese deja un efort foarte mare pentru ca eu sa merg in continuare la medic. Eram fericita sa ii pot lua povara de pe umeri, desi eanu a considerat-o niciodata una.
In 5 ani, a reusit sa creasca 10 centimetri, cu ajutorul unui tratament cu hormoni
Intrucat eram in evidenta Institutului de Endocrinologie C.I. Parhon - spital specializat pe boli endocrine - dupa un set amanuntit de investigatii medicale, am inceput tratamentul cu hormoni de crestere, pe care daca l-as fi urmat mai devreme, sansele de a ajunge la o inaltime cat mai aproape de normal ar fi fost mult mai mari. Acesta consta in injectarea unui ser in muschiul de la picior, injectie pe care mi-o faceam singura. Tratamentul era foarte costisitor, dar din fericire intreaga cheltuiala era acoperita de spital. Cu ajutorul acestuia am crescut pe o perioada de 5 ani de zile aproximativ 10 centimetri.
Despre cei doi ani in scoala generala si patru ani de liceu pot spune si bune, si rele. Pentru un copil diferit, iesit din comun, vor exista mereu obstacole pe care va trebui sa le depaseasca. Important e sa ramai aceeasi persoana pe masura ce le depasesti, sa nu lasi acest lucru sa te schimbe in rau. Din fericire, am intalnit intotdeauna persoane binevoitoare care sa incline balanta in defavoarea celor mai putin binevoitoare. Am avut rezultate bune la invatatura, am fost prima din clasa in scoala generala si sefa de promotie in liceu. Acest lucru a fost important pentru mine intrucat, fie ca ne place sa admitem ori nu, oamenii se asteapta ca persoanele cu anumite lipsuri sa compenseze cumva in alta parte. Ca atare, a trebuit sa ma ridic la inaltimea asteptarilor. De asemenea, uneori ai nevoie de cineva care sa te motiveze sa mergi mai departe, sa privesti inainte, o persoana de la care sa auzi cuvinte de lauda, si acea persoana a fost pentru mine doamna diriginta Viorica Mihaescu. M-am bucurat intotdeauna de afectiunea dumneaei si pentru acest lucru ii multumesc din inima.
Este studenta la facultatea de Limbi si Literaturi Straine, sectia japoneza
In timpul liceului mi-a placut sa fac voluntariat la o agentie de publicitate, un ONG, un hotel, iar in primul an de facultate, Limbi si Literaturi Straine, sectia japoneza, m-am angajat ca agent call-center, unde am lucrat doi ani de zile.
Desi am depasit perioada grea a vietii mele si nu ma mai afecteaza asa mult reactiile oamenilor sau vorbele rautacioase la adresa mea, este un sentiment extraordinar sa am alaturi de mine persoane care, atunci cand spun ca e ceva in neregula cu mine, se refera la cum imi sta parul in ziua aceea si nu cat de jos trebuie sa-si coboare privirea pentru a-mi vorbi.
Sper sa inspir oamenii sa isi urmeze propriile visuri
La emisiunea “Romanii au Talent” particip cu vocea. Desi multi ani m-am intrebat din partea cui am mostenit-o, nici mama si nici fratii mei neputandu-se lauda cu aceasta calitate, am aflat recent ca bunica obisnuia sa cante muzica populara in tinerete. De altfel, a bucurat-o mult vestea ca fac parte din “Ansamblul Romanasul” de la Palatul Copiilor, unde am studiat opt ani de zile sub indrumarea domnului profesor Stelian Coman. Datorita acestei perioade din viata mea am reusit sa vizitez tari in care poate nu as fi ajuns niciodata pe cont propriu: Coreea de Sud, Polonia, Turcia.
Nu m-am gandit niciodata sa particip la o astfel de emisiune, insa la sugestia unei prietene, am inceput sa ma gandesc serios la acest lucru. Desi mi-a luat o perioada de timp echivalenta primelor doua editii “Romanii au Talent”, m-am hotarat in final sa particip. Acest lucru inseamna foarte mult atat pentru mine cat si pentru familia mea. Ma bucur de faptul ca fratii mei din Italia au ocazia sa ma vada si sa ma simta aproape de ei, desi sunt la aproximativ 2000 km departare, stiu cat de fericiti vor fi bunicii mei cand ma vor vedea. Ma bucura, de asemenea, faptul ca pot impartasi aceste lucruri cu atatia oameni si ca poate, cumva, ii inspir sa-si urmeze propriile visuri.
Sunt sigura ca aceasta experienta imi va schimba viata in bine, ca imi va deschide noi orizonturi, ca datorita lui voi fi mult mai increzatoare in propriile forte. Daca, printr-o minune, as castiga marele premiu, as deveni cea mai fericita persoana de pe pamant. De ce? Pentru ca voi putea sa indeplinesc atatea vise cu ei: imi voi ajuta fratii, voi cumpara un apartament pe care sa-l pot numi in sfarsit al meu, unde sa ma simt acasa, poate chiar imi voi intemeia o familie. As merge in Japonia, mi-as revedea prietenii de acolo si as face multe alte lucruri pe care mi-am dorit dintotdeauna sa le fac.
