Dupa cel mai mare dezastru natural care i-a lovit in ultimii 100 de ani, japonezii aproape ca nu mai au deloc apa potabila si mancare. Electricitatea in zonele afectate de tsunami este ca si inexistenta. Supravietuitorii nu au nicio veste despre cei dragi, daca mai sunt sau nu in viata, iar Fukushima este la un pas de un dezastru nuclear. Cum pot, in aceste conditii, sa ramana atat de calmi japonezii?
Spre deosebire de alte locuri din lume, care, lovite de calamitati, se transforma in scene de conflict, oamenii se calca in picioare atunci cand vine un elicopter cu provizii, regulile sociale dispar, furturile, crimele si violurile devin manifestari obisnuite, in Japonia, oamenii asteapta la rand, in liniste, sa ia cateva sticle de apa.
Aceasta disciplina este socanta pentru cei care nu au fost niciodata in Japonia si nu stiu cum functioneaza societatea japoneza. Kyung Lah, corespondent CNN, a trait mai multi ani in Tokyo, si spune ca “as fi fost surprinsa daca japonezii ar fi reactionat altfel decat o fac acum”.
In imprejurimile orasului Sendai, chiar daca valul tsunami a distrus in intregime structura fizica a comunitatii, nu a afectat cu nimic regulile sociale dupa care se ghideaza japonezii.
Sinistratii asteapta la magazine la cozi lungi, in liniste, sa le vina randul, pentru a-si putea cumpara de-ale gurii. Nu e nimeni care sa coordoneze coada, se organizeaza singuri. Dureaza cateva ore sa ajungi in fata, iar cumparatorii sunt limitati la a nu lua mai mult de 10 produse, fie bautura sau mancare. Nimeni nu se plange, nimeni nu incearca sa treaca in fata celorlalti.
“Nimeni n-ar trebui sa se planga”, spune Mitsugu Miyagi, care sta la coada la magazin impreuna cu baiatul lui de 6 ani, si cu sotia, Maki. Intrebata ce s-ar intampla daca orasul ar ramane fara provizii de apa, femeia raspunde simplu: “Si ce putem face noi?”.
Toate eforturile militarilor si ale voluntarilor s-au concentrat in zonele ravasite de tsunami si la centrala nucleara de la Fukushima. Voluntarii au amenajat adaposturi de locuit si centre de distributie a alimentelor.
La un hotel din Sendai, ramas in picioare dupa tsunami, doi bucatari, purtand coifuri albe, imparteau oamenilor boluri cu supa calda, pentru micul dejun. Toti trecatorii au fost invitati sa manance. Pentru multi dintre ei, aceea a fost prima masa calda de cand tsunami a lovit orasul.
Ce e impresionant, e ca absolut toti japonezii au luat numai cate un bol de supa. Nimeni nu s-a mai intors sa stea la coada pentru o a doua portie. Nu li s-ar fi parut corect sa faca asta. Omenia japonezilor, ramasa intacta chiar si la cei carora tsunami-ul le-a luat tot – casa, averea, de multe ori si rudele sau prietenii – ne lasa fara cuvinte.
O scoala elementara din Sendai e acum adapost pentru sute de victime ale tsunami-ului. Intr-o clasa, familiile si-au impartit in mod echitabil locurile pentru paturi: nimeni nu are mai mult spatiu decat ceilalti. Nimeni nu trece incaltat cu pantofii peste paturile in care dorm, pentru a pastra cat de cat curatenia. Mancarea e impartita cat mai egal, iar unii isi dau din mica lor portie de apa si alimente pentru a-i ajuta pe ceilalti.
In afara de rasetele sau plansetele copiilor, japonezii vorbesc incet, cu calm. Evita sa isi arate fatis durerea, prefera sa sufere in tacere.
Imparatul Akihito a tinut un discurs fara precedent pentru poporul sau, in care a adus condoleante victimelor dezastrului si i-a indemnat pe japonezi sa nu isi piarda speranta. "Ma rog pentru siguranta a cat mai multor oameni", a spus imparatul.
Calmul japonezilor se explica, in mare parte, prin cultura nationala. Ei sunt invatati, inca de la varste fragede, sa puna interesul de grup inaintea celui personal. Multi ii criticau pentru supunerea lor fata de autoritate, regulile prea multe pe care le au, pentru conformismul social, dar acesta este ”materialul” care tine Japonia unita in aceste vremuri, explica Jeffrey Kingston, un american care traieste si studiaza in Japonia inca din 1987.
Kingston arata ca japonezii sunt obisnuiti cu dezastrele natuale si ca strategia lor de supravietuire se bazeaza pe coeziunea grupului.
Uniformitatea sociala si obsesia pentru reguli par extrem de ciudate pentru strainii occidentali, pentru care individualismul si libertatea sunt valori supreme. La japonezi, nimeni nu isi doreste sa se ridice deasupra grupului, sa iasa in evidenta, fie prin esec, fie prin succes, sau sa isi arate emotiile intr-o maniera care sa nu-i faca cinste. Pur si simplu, idealul fiecarui japonez este sa fie ca toti ceilalti.
Cu toate ca strainii au privit cu neincredere regulile si disciplina japonezilor, aceste trasaturi sunt cele care s-au transformat in avantaje imense, in aceste vremuri grele.
Ar fi o greseala, insa, daca am idealiza capacitatea de auto-control a japonezilor, pana la a o ridica la rangul de stoicism. Mari Sato sufera la fel de mult ca orice alta fiinta umana aflata in mijlocul unei asemenea catastrofe, dar face tot posibilul pentru a ramane demna si sobra, in durerea sa.
Sato locuia la 3 kilometri de tarm, in Sendai, intr-o casa pe care a recunoscut-o cu usurinta printre celelalte ruine, datorita acoperisului sau roz. La trei zile dupa tsunami, ziarele au aratat imagini cu Sendai inainte si dupa dezastru. In imaginile de dupa, nu mai erau case, ci doar moloz de culoare inchisa.
“Acoperisul roz”, a spus Sato unui reporter care ii lua un interviu, si a inceput sa planga incet. Apoi si-a scuturat capul, incercand sa se detaseze: “Nu mi-am imaginat niciodata ca un tsunami ar putea face atat de rau”. La sfarsitul interviului, femeia si-a cerut scuze pentru ca a plans. Oricat de mare ar fi suferinta, japonezii sunt invatati sa nu faca parada de ea.
