Numele ei este Laura Cupsa, este nascuta in 5 aprilie 1991 in Baia Mare.
Incep prin a spune ca pana la varsta de 4 ani si jumatate am avut o viata normala, ca orice copil, pana intr-o zi cand la gradinita o antrenoare de gimnastica ritmica, Anamaria Danicul, m-a descoperit cand facea o preselectie. Fiind foarte fericita ca am fost selectata, am mers acasa si le-am povestit parintilor cum ca a venit o doamna la gradinita m-a pus sa fac niste exercitii de gimnastica pentru a descoperii daca am talent sau nu.
Am primit un bilet unde sa ma prezint in urmatoarea zi cu unul din parinti, m-am prezentat cu tatal meu, care este un fost fotbalist la nivel de amatori, iar la momentul de fata este observator la meciurile de fotbal, si drept urmare se deduce de unde am mostenit putin din talent. Urmarind tot antrenamentul meu din prima zi de gimnastica ritmica, tata i-a spus antrenoarei: "Sa stiti ca din acest copil o sa iasa o mare campioana", iar in momentul acela doamna antrenoare nu l-a bagat in seama si a inceput sa zambeasca. De aici a inceput viata mea de sportiva, timp de aproximativ 2 ani am mers aproape zilnic la antrenamente si a trebuit sa renunt la jocurile care le aveam in fiecare zi, deoarece antrenamentele incepeau sa fie tot mai intense si mai dese.
Dupa acest timp, o alta antrenoare care este sefa de catedra si foarte cunoscuta, doamna Ileana Iakob Pantea, avand un numar foarte mare de campioane la nivel national si international, m-a vazut la antrenamente si m-a preluat ca sa ma pregateasca pentru campionatul national. La varsta de 8 ani am participat la primul campionat si am castigat titlul de campioana nationala. Aici a inceput sa isi aduca aminte doamna Anamaria Daniluc de spusele tatalui meu.
Am continuat sa particip si sa ma antrenez intens, deja copilaria si jocurile de la acea varsta nu le mai aveam, am renuntat la ele pentru acest sport. Incepusem si scoala, aveam antrenament dimineata, apoi mergeam la ore si din nou la al doilea antrenament, ajungeam seara la ora 8 odata cu parintii mei acasa, trebuia sa imi fac temele si sa invat, nu mai aveam timp sa stau cu ei, sa ma uit la televizor, nu mai aveam timp de nimic. Timp de 4 ani asta faceam in fiecare zi, de multe ori simteam ca nu mai pot face fata, chiar la varsta aceea incepusem sa ma ingras si trebuia sa am grija cu mancarea, trebuia inainte de competitii sa renunt la ciocolata si la dulcuri, pe care le adoram si le ador si la momentul de fata. Poate ca lumea crede ca e foarte usor sa fii un sportiv de performanta, dar nu e asa cum pare, chiar daca din exterior se vedea totul minunat, nimeni nu stie cate vanatai faceam pentru a reusi un exercitiu sau o aruncare, cate bete in ochi am primit de la panglica sau cate ore in sir repetam un element ca sa il execut perfect.
De foarte multe ori oboseala isi spunea cuvantul si antrenoarea ne certa mereu ca nu ne facem treaba bine, chiar daca imi doream asta, simteam uneori ca nu mai pot fizic. In clasa a cincea deja a inceput sa imi fie tot mai greu, mai multe materii de invatat la scoala, antrenamente tot mai grele, de multe ori simteam ca nu mai pot continua cu toate la nivel de performanta, cand intr-o zi la un antrenament mi-a spus antrenoarea ca se face preselectie pentru lotul national de junioare la Bucuresti. Cand am auzit acel lucru, m-am ambitionat si mai tare si mi-am spus ca vreau sa ajung la lot deoarece cu siguranta e o alta sansa pentru mine de a ma perfectiona si recunosc ca visam sa trag tare pentru a realiza ceva in viata, desi aveam varsta de 12 ani. I-am spus antrenoarei ca vreau sa merg la acea preselectie, doar ca trebuie sa vorbesc si cu parintii mei. Foarte entuziasmata, seara cand am ajuns acasa le-am povestit parintilor ce ne-a spus la antrenament si au fost de acord, mai ales ca au observat ca imi doream foarte tare sa ajung la nivel inalt.
Mi-am continuat antrenamentele la fel de intens si am mers la acea preselectie cu cateva colege de echipa. Cand am ajuns acolo erau foarte multe sportive, in jur de 200 de fete, din care se selectau doar 10 din toata tara. Am dat tot ce era mai bun din mine. M-am intors acasa speriata si in acelasi timp fericita ca am avut sansa de a ma pezenta, dar aveam emotii. Dupa vreo 2 saptamani tin minte ca eram la scoala si a venit doamna antrenoare in clasa si a spus tuturor colegilor ca m-am calificat in primele 10 si ca voi fi componenta lotului national de gimnastica ritmica de ansamblu. Am fost extrem de fericita, am inceput sa plang, abia asteptam sa merg acasa si sa le spun parintilor ca m-am calificat.
Am ajuns acasa si le-am spus parintilor ca m-am calificat in lotul national. S-au bucurat pentru cateva secunde, dupa care au inceput sa fie seriosi, iar mama a inceput sa lacrimeze, spundu-mi ca ea nu ma lasa sa plec la Bucuresti deoarece am doar 12 ani si nu o sa poata fara mine, tata stia ce inseamna sa fii in lot, cum e viata de sportiv la un astfel de nivel, speram ca macar el sa ma sustina si sa imi spuna ca ma lasa, dar nu a fost nici el de acord si de acolo a inceput viata mea sa fie un calvar. Zile intregi am incercat sa ii conving cu zambetul pe buze ca o sa fie bine si ca o sa ma realizez, o sa muncesc, sa castig incat sa ma pot intretine singura. Nu eram nici bogati, dar nici saraci, aveam un trai modest, dar eu ma gandeam undeva departe, ca voi avea casa mea si o sa realizez ceva. In cele din urma nu am reusit sa ii conving sa ma lase sa merg, eu credeam ca o sa fie ca si acasa, doar ca mama si tata nu o sa fie langa mine, tin minte ca le spuneam ca o sa vina la mine la Bucuresti si o sa imi aduca ciocolata si multe prajituri, iar tata imi spunea ca nu o sa am voie sa mananc asa ceva, iar eu credeam ca imi spune toate lucrurile astea ca sa nu vreau sa mai merg, dar parca asta ma ambitiona si mai tare.
In cele din urma am rugat-o pe antrenoarea mea sa ii convinga sa ma lase, din fericire dansa a reusit si dupa cateva luni m-am mutat la Bucuresti. De acolo a inceput chinul pentru mine: mama avea voie sa ma viziteze o singura data pe luna, aveam antrenamente de dimineata de la ora 9 pana la ora 13, apoi si din nou antrenament de la ora 16 sau 17 pana la ora 21. De multe ori intre cele 2 antrenamente nu aveam pauza pentru ca era in perioada cand ma ingrasam cateva sute de grame si trebuia sa alerg pe stadion cate o ora, desi afara erau poate chiar 40 de grade, imbracata cu trening, folie de masa ca sa transpir mai tare si sa slabesc, desi aveam doar 12 ani.
Mancare primeam foarte putina, dimineata cateva felii de sunca transparente cu o bucata de branza sau o omleta, in zilele bune primeam cereale cu lapte. Vorbeam cu parintii doar la cateva zile, deoarece nu aveam voie zilnic, ni se luau telefoanele. Imi era foare dor de casa, de familie, de imbratisarile si afectiunea parintilor, plangeam de dorul lor, recunosc ca dupa un an de zile de astfel de chin simteam ca nu mai pot, imi doream sa mor, era suficient sa aud dimineata ca ne trezeste antrenoarea si ma rugam sa nu ma fi ingrasat, sa imi mearga bine la antrenament si sa nu am de suferit. Am ajuns sa fiu obsedata la modul cel mai serios de cantar, cand eram in camera de hotel ma cantaream mereu, daca beam apa, daca mergeam la baie, daca ma imbraca, daca imi prindeam parul, daca stateam la televizor, seara ma ridicam din pat sa vad daca mai slabeam cateva sute de grame.
Noaptea dormeam infasurata in folie, imbracata cu 2 pijamale sa mai transpir, iar dimineata cand ma trezeam ma cantaream, de asemenea si cand ma puneam la somn. Au existat si parti bune: m-am maturizat mai repede, desi nici asta nu stiu daca era bine.
In perioada cat am fost la lot timp de 2 ani am ajuns de 3 ori acasa la Baia Mare, de Pasti si de Craciun eram la lot fara mama si tata, la varsta aceea era foarte dureros. Sa nu mai spun de faptul ca nu stiam sa imi spal hainele, acolo am invatat sa cos un ciorap si asa mai departe. Si dupa tot acest chin, si al meu si al parintilor, deoarece si lor le era foarte greu, a mai venit inca unul: operatia de apendicita, dar pana sa ma operez si sa descoper ca aveam apendicita perforata ma chinuiam la antrenamente maxim deoarece nu mai puteam de durere, iar antrenoarele credeau ca ma prefac ca sa scap de antrenamente, mi se intamplase de cateva ori sa lesin in timpul antrenamentelor, dar primeam 2 palme, o gura de apa cu zahar si trebuia sa continui. Asta pana intr-o zi cand am avut o hemoragie nazala care m-a tinut aproape o ora, antrenoarele au ramas la sala cu colegele mele, iar pe mine m-au lasat sa merg la hotel, iar acolo femeilor de serviciu li s-au facut mila de mine si m-au dus la medicina sportiva, dupa care am fost trimisa la spital deoarece imi spusese ca aveam apendicita perforata. Intre timp au venit antrenoarele si m-au dus la spital, m-au internat si operat, cateva zile am stat acolo singura. Venea din cand in cand antrenoarea la mine pentru ca pe mama nu a lasat-o sa vina sa stea cu mine, dupa operatie am luat pauza 3 saptamani sa ma refac si am inceput din nou pregatirea pentru campionatul european.
Din liderul echipei am ajuns sa fiu rezerva si tot asa imi continuam chinul pe care de fapt eu mi l-am dorit, desi parintii mei se impotrivisera. Pana la urma am recuperat timpul pierdut, am intrat din nou in formula initiala, nu mai eram rezerva si am participat la campionatul european de gimnastica ritmica de ansamblu. Toate acestea le-am facut cu gandul de a ma realiza, dar dupa 2 ani de chin care au fost mai rai ca la inchisoare, nu m-am ales nici macar cu un trening.
M-am intors acasa, am renuntat la tot pentru o perioada, la talentul meu,trebuia sa recuperez cei 2 ani de scoala pierduti deoarece nu prea am fost la ore din cauza antrenamentelor. In acea vara trebuia sa recuperez cei 2 ani la materiile importante pentru ca urma capacitatea. In cele din urma m-am apucat de liceu si imi era dor sa ma apuc de miscare, asa ca am mers la o sala, unde m-am antrenat. Un prieten bun de al meu a vazut ca am inclinatii spre fitness si mi-a recomandat o antrenoare care o am si acum, Monica Muresan si sotul ei. El era multiplu campion national la culturism, iar dansa, dubla campioana mondiala la culturism. M-a studiat, m-a pus sa fac cateva exercitii de fitness si mi-a spus ca pot sa ma apuc. Am inceput antrenamentele. Dupa cateva luni am mers la primul campionat national de senioare, desi eu eram junioara, ocupand locul de vicecampioana nationala, desi aveam 17 ani.
La 18 ani am mers la campionatul national de junioare, unde am luat titlul national, intre timp imi continuam liceul si m-am angajat la o sala de fitness din oras. Bineinteles ca imi faceam si antrenamentele pentru urmatoarele campionate.
In 2009 am castigat titlul de campioana europeana la fitness, iar in 2010 titlul de campioana mondiala absoluta.
Sincer, acesta era visul meu, de a ajunge campioana mondiala, dar nici macar dupa ce am castigat aceste titluri pentru mine si pentru tara, nu s-a schimbat nimic in viata mea. Nimeni nu m-a bagat in seama, in continuare am particpat la concursuri si m-am antrenat, am cautat sponsori si nimic.
Este foarte costisitor sa fii sportiv la noi in tara, nu te ajuta nimeni, fiecare trebuie sa faca sport pe banii lui, daca vrea sa faca si ne mai miram de ce raman tot mai putini sportivi de valoare. Cand eram gimnasta, toate cele necesare au fost din banii parintilor carora le multumesc din tot sufletul pentru tot ce au facut pentru mine. De la 18 ani de cand muncesc nu mi-am mai permis sa le cer bani parintilor imi cheltuiam salariile pe costume, pe pietre, coregraf, manacare la regim, suplimente, etc.
In 2011 m-am inscris la Universitatea de Educatie Fizica si Sport „Babes-Bolyai” din Cluj, fiind sportiva de performanta. Aveam o scutire de 40% din prezente, dar nici macar acolo profesorii nu te inteleg ca te pregatesti pentru un campionat international, iti raspund ca facultatea nu e de campioni, cine vrea face si vine, cine nu, sa renunte. Timp de un an de zile am lucrat la o alta sala in Baia Mare, ma antrenam, ma pregateam de campionate si mai fugeam de la serviciu sa ajung si la facultate in Cluj Napoca, a fost un an foarte greu financiar, fizic si psihic.
Majoritatea persoanelor imi spuneau ca fug dupa 3 iepuri si nu voi prinde nici unul, dar cu ajutorul lui Dumnezeu mi-am luat toate examenele, am ocupat locul 3 la campionatul mondial si am lucrat pana anul trecut la aceeasi sala, adica un an si jumate. Pana la uma, anul trecut in septembrie m-am mutat la Cluj cu serviciul si cu antrenamentele ca sa fiu mai aproape de facultate.
La momentul de fata imi continui facultatea, antrenamentele, lucrez si fac recuperare la genunchiul drept deoarece mi-am rupt un ligament inainte de mondialele de anul trecut si am ratat din cauza aceasta campionatul mondial de fitness. Sper sa ma refac cat de repede, sa gasesc sponsori, sa putem sa ne facem treaba bine si sa se cante cat mai mult si mai des imnul tarii noastre.
Vreau sa multumesc tuturor prietenilor si prietenelor ca au fost si sunt mereu alaturi de mine, persoanelor care m-au ajutat si au avut incredere in mine, antrenorilor pe care ii iubesc si ii respect ca fac totul cu atata dragoste si, nu in ultimul rand, fratelui si parintilor mei, care m-au sustinut mereu si, in cele din urma, lui Dumnzeu pentru talentul care mi l-a daruit.
