Ana Ularu, care este selectata in programul Shooting Stars din cadrul Festivalului de Film de la Berlin din 2012, a declarat, intr-un interviu acordat MEDIAFAX, ca, in calitate de artist, are o nevoie vitala de un regizor care sa o modeleze si sa o ajute sa isi descopere personajul.
Reporter: Ai debutat la 9 ani, intr-o coproductie româno-franceza. Cum ai ajuns in filmul acela?
Ana Ularu: Eu eram innebunita sa joc. Imi doream foarte mult si, de fiecare data când maica-mea mai primea câte un scenariu, eu il citeam inaintea ei. Citeam cum puteam eu, ca ea se ocupa cu alte chestii, si eu stateam si frunzaream si pe acolo. Si asta ma ajuta, pentru ca primea si varianta in franceza si varianta in româna si chestia asta ma si ajuta sa invat franceza. O tot bateam la cap cu "Exista vreun rol de fetita in asta? Exista vreun rol de fetita?". Si chiar a existat intr-unul. Si am luat textul respectiv, l-am lucrat cu ea. Practic. ea a fost primul meu regizor, mama. Primul meu profesor de actorie. Mi-a zis "Sa nu te strâmbi si sa le zici ca si cum tu le-ai zice". Asta a fost cea mai misto lectie de actorie pe care am primit-o: "Sa le zici ca si cum tu le-ai zice si sa nu te strâmbi".
Si m-am dus, am dat o proba si am avut patru zile de filmare. Era foarte misto. pentru ca semanam foarte bine cu actorul care il juca pe tatal meu. Adica semanam mai bine cu el decât cu parintii mei. Dupa care, anul urmator, acelasi regizor a venit cu acelasi actor sa faca un alt thriller din asta pentru M6 si de data aceasta au fost zece zile de filmare. Si a fost foarte misto pentru mine, aia au fost primii mei bani câstigati din meseria asta, cum ar fi 450.000 (de lei vechi, n.r.) sau nu mai tin minte. I-am dat lui mama ca sa ne luam masina. O data aia 450.000 si in al doilea an am luat un milion.
Rep.: Provii dintr-o familie de artisti. Cum e viata intr-un asemenea mediu? Adica unde se termina arta si unde incepe viata de zi cu zi?
A.U.: Intr-adevar e mult mai fracturata si mai innebunita viata... incerc sa ma gândesc ca e greu, de exemplu, intr-o casnicie dintre un artist si cineva care face altceva. Cred ca e destul de greu, pentru ca eu oarecum eram obisnuita cu ai mei. Tata pleca la prospectii, noaptea, mama, la filmari. E un program mai altfel. Cred ca diferentele sunt doar de program si, intr-adevar, caderile sau bucuriile, psihologic vorbind, sunt cumva diferite. Adica nu te bucuri de o avansare, ci te bucuri de un spectacol reusit. Sunt niste oameni care isi sisteaza maturizarea. Ramân, cât de cât, copii si se bucura de aceleasi lucruri de care ma bucur eu la 20 de ani, pâna la 50. Nu mi s-a parut ca a fost ceva diferit in viata de artist. Eu sunt si inconjurata de ei, prietena mea cea mai buna e copil de actori, vietile noastre sunt oarecum asemanatoare. Difera programul si dorintele. Cumva e mult mai acceptabil sa te enervezi ca nu iti iese un proiect decât ca nu iti iese un rol. Ce e aia? E ceva intangibil. Eu in continuare ma mir, mi se pare o ciudatenie meseria mea.
Rep: Ai mai fost cu trenul cu care merge Matilda in "Periferic"?
A.U.: Ma tot uit ca eu merg foarte des la Craiova, eu joc acolo la Teatrul National, si stii ca e un tren catre Timisoara care trece prin Craiova. Tot timpul ma uit sa vad daca-s floricelele alea pe geam pe care le-a pus scenografa noastra. N-am mai mers cu ala, n-am mai mers.
Rep.: Ai jucat alaturi de Stefan Iordache in "Lolita". Ce ai invatat de la el?
A.U. : Un miliard de superstitii. Era foarte, foarte superstitios. Sa ma gândesc. Evident, ca am invatat multe alte lucruri. Numai ca nu pot fi cuantificate. Furi meserie când stai lânga un actor de genul acesta. Si meseria asta se fura. Era minunat, pentru ca eu il adoram. Ii adoram vocea, fata, frazarea, tot. Si când eram cu el pe scena acolo si când ma trezeam eu extrem de emotionata de el si când trebuia sa ii dau replica... de acolo am invatat. Am invatat foarte mult cât de importanta e seriozitatea. El venea cu sase ore inainte la teatru. Scotea strada din el. Citea ziarul, mânca, facea totul inainte de spectacol. Mi-am dat seama ca eu nu as putea in viata mea sa ajung cu o ora inainte de spectacol. N-as putea, cred ca m-ar panica total. Am nevoie sa petrec niste timp in locul ala, sa-l cotropesc. Vin cu doua sau cu trei ore inainte de spectacol. La Craiova, când ma duc, vin cu o zi inainte. Sunt cazata acolo. Simt nevoia sa dorm in teatru. Dorm in cabina mea, simt nevoia sa ma plimb pe scena, când nu e inca decorul pe scena, dupa aia, când e decorul pe scena, ma uit la sala aia goala...
Rep.: Cum e sa dormi in teatru? Adica nu e inspaimântator?
A.U.: Bine, mai sunt alti actori care dorm acolo, doua dintre cele mai bune prietene ale mele, când dorm acolo, dorm si ele in teatru. Dar, la inceput, la repetitii, stiu ca mi-era frica. Am avut momente când am iesit pâna la bucatarie seara si mi-am dat seama ca sunt intr-un teatru enorm si gol si mi s-a parut o chestie uluitoare. Si am avut un moment de frica . Sunt extrem de superstitioasa. Am ramas destul de copil la faza asta.
Rep.: Ce superstitii te-a invatat Stefan Iordache?
A.U.: Pai, uneori, eu ma mai trezesc fredonând, dar mai ales fluierând. Si am mai invatat chestia asta ca nu se spune "bafta", ci "cacat" si am ramas cu ea forever. Adica nu suport sa mi se spuna "bafta", ci doar "cacat". Bine asta e o chestie foarte misto. Stii de la ce vine asta? Ca, pe vremuri, lumea venea cu trasurile la teatru. Daca le placea, stateau. Si caii care trageau trasurile faceau caca. Daca plecau, era curat. De la asta vine, dar am ramas eu cu superstitia asta foarte puternic si, când imi zice cineva "Bafta" inainte de spectacol, sun pe cineva sa contracareze, sa imi zica "Cacat".
Rep.: Cum este sa fii selectata la Shooting Stars?
A.U.: E ceva foarte misto. E un program de showcase-ing actori, ceea ce e foarte important, pentru ca, uite, mai nou, global, se pune foarte multa energie in actorii tineri. Din pacate, in România, in teatre, e chestia asta ca "esti tânar, mai stai la coada si mai duci o tava". Ca, ma rog, se dau roluri mari si femeilor, ceea ce e foarte misto, dar pâna la urma sa cresti o noua generatie de aur ai nevoie sa lucrezi cu ea. Asta fac cei de la Shooting Stars. Unde ma bucur nespus ca am ajuns. Am ajuns, adica s-au facut niste demersuri in afara mea. Adica a fost un juriu acolo international care a ales zece actori. Iar când am aflat... a fost o chestie de genul acesta, adica nici nu am putut sa exteriorizez bucuria, pentru ca mi s-a parut uluitor, adica e un loc unde au fost actori ca Carrey Mulligan... Acum abia astept sa ajung acolo, sa cunosc alti cineasti... Este o chestie care imi place foarte mult, pentru ca vreau sa lucrez in afara granitelor. Si nu la modul ca "in strainatate e pavat totul cu lapte si miere, dar am avut experiente...".
Rep.: Si chiar daca vei pleca, te vei intoarce acasa, in România?
A.U.: Cred ca depinde de sansele pe care ti le da viata. Nu pot sa imi planuiesc in niciun fel viata. N-am avut obsesia cu emigratul niciodata. Pot sa ma duc la tata, care e deja cetatean american, deci as avea prin urmare dreptul la green card, numai ca sunt aberant de patrioata... Da, eu imi iubesc tara, mie imi place sa joc in limba mea... Imi place foarte mult sa calatoresc si sa ma intorc. Adica nu sunt nici din aia fixista sa stau aici nici din aia disperata sa se duca in alta tara. Imi place sa ma intorc acasa.
Rep.: E vreun personaj pe care vrei sa il joci neaparat? Din teatru sau din film...
A.U.: In teatru mai am de asteptat cred ca vreo 30 de ani pâna sa joc Martha din "Cui ii e frica de Virginia Woolf?", pe care l-am jucat in anul II. Am tinut mortis, eu si cu colegul meu, Cristi Balint, sa facem chestia aia, ne-am certat cu profesorii, care pâna la urma ne-au lasat sa facem ce am vrut noi. A fost un examen foarte bun, in conditiile in care a fost un examen de 45 de minute, in timp ce restul aveau bucati de 15. Noi am facut un examen de 45 de minute. Ala e un personaj pe care mi l-as dori foarte mult, dar in rest imi place foarte mult sa fiu surprinsa. Când ma duc la o proba sau iau un rol, de-abia astept sa vad ce am de facut acolo.
Rep.: Te certi cu regizorii de obicei?
A.U.: Nu. Sunt foarte ascultatoare. Sunt genul de actor ascultator. Ma cert daca e ceva in care nu cred deloc, dar uite cu Bogdan m-am certat de am innebunit. De fapt nu ne-am certat, ma certam eu. El e extrem de calm si de dragut. El se amuza si eu ii ziceam : "Da, Bogdan, tu n-ai fost niciodata femeie!". Dar eu ma flambez. Ma flambam rapid, tocmai pentru ca eram in confort. Bogdan e foarte apropiat de vârsta mea, eram prieteni, el mi-a dat o sansa uluitoare, pentru care nu stiu cum sa-i multumesc. Adica mi-a dat un rol din asta... orice actor din lumea asta vrea asa ceva. Si dupa aia ii ziceam: "Da, tu esti destept, eu sunt cretina, ai avut dreptate". Pentru ca el a avut intotdeauna dreptate.
Rep.: Deci nu ti-e rusine sa spui "Ai dreptate"...
A.U.: Da, da, da, nu am nicio problema cu chestia asta, pentru ca imi place sa fiu construita. Eu cred din rarunchi ca actorul are nevoie de regizor. Niciodata nu am vrut sa imi fac eu "one woman show". As face-o, dar ai nevoie de un regizor, ai nevoie de cineva care sa te scoata din tine. Tendinta noastra e mereu aceeasi si când te impinge cineva, inertia zice "Ha". Asa e si in mintal.
Rep: Ai juca o Ofelie, adica o femeie diafana?
A.U.: Daca m-ar pune cineva, da.
Rep.: De obicei, esti aleasa pentru rolurile de femeie puternica. Ai jucat-o pe Matilda, ai vrut sa joci Martha...
A.U.: Da... da, as juca, nu am nicio problema cu asta. Mi-as dori foarte mult sa mi se dea un rol de genul asta. Asta la Anca Damian are si o zona de fragilitate in care exploram si in care vorbeam cu Anca tot timpul despre chestia asta. Anca m-a feminizat foarte mult. Ce se intâmpla acolo e cu mult mai diafan decât ce fac eu in general.
Rep.: Ai jucat in scurtmetrajul lui Cristian Mungiu "Turkey Girl". Ce s-a intâmplat cu curcanul?
A.U.: Curcanul cred ca inca traieste. Uite, aia era o fata diafana. M-am rugat de ei... bine, nu aveau de gând sa il taie, pentru ca ei sunt dresori de pasari. Curcanul meu era dresat. Inclusiv de mine. Eu m-am dus cu o saptamâna inainte de filmari la Brasov si ma plimbam prin Brasov cu o tinctura de porumb si malai si carne in mâna ... asa a fost si in film. Ma plimbam pe strazi prin Brasov cu curcanul. Si dresorii respectivi aveau un uliu, o acvila, aveau un soim ... aveau o soimita mica pe care o hraneau cu vrabii. Noi, dimineata la micul dejun, soimita pe frigider. Era foarte misto... vulpi... era excelenta casa aia, era visul oricui. Adica eu de-abia terminasem Bac-ul si toata dementa asta cu scoala si cu institutia si la doua zile dupa Bac am fugit la Brasov sa dresez curcanul.
Rep.: Cum il chema?
A.U.: Nastase ... eu cred ca exista inca, daca nu o fi murit de batrânete. Nu stiu care este durata de viata la curcani, dar...
Ana Ularu (26 de ani) a avut unul din rolurile principale in filmul "Italiencele" (2004), de Napoleon Helmis. Actrita a mai jucat in scurtmetrajul "Turkey Girl", de Cristian Mungiu, din filmul colectiv "Obiecte pierdute/ Lost and Found", in "Hârtia va fi albastra", de Radu Muntean, dar si in "Tinerete fara tinerete", al lui Francis Ford Coppola. Totodata, anul trecut, ea a primit trofeul Boccalino - premiul criticii elvetiene pentru cea mai buna actrita, la Festivalul International de Film de la Locarno, pentru rolul din "Periferic", de Bogdan George Apetri. Anul acesta, Ana Ularu a fost membru al juriului Festivalului DaKINO, desfasurat in noiembrie in Capitala.
Ana Ularu este cel de-al patrulea actor român - dupa Dragos Bucur (2010), Maria Popistasu (2007) si Anamaria Marinca (2008) - selectionat la Shooting Stars, un prestigios program international, in cadrul caruia sunt prezentati artisti europeni in ascensiune. De-a lungul anilor, programul Shooting Stars a lansat carierele internationale ale unor nume precum Rachel Weisz, Moritz Bleibtreu, Cecile de France, Daniel Bruhl, Melanie Laurent, Daniel Craig, Kelly Macdonald, Thure Lindhardt, Franka Potente, Eduardo Noriega, Ludivine Sagnier, Jeremie Renier si Jasmine Trinca.
Click AICI sa citesti tot interviul.
